Astăzi sărbătorim 167 de ani de la momentul în care voința poporului și geniul politic al unei generații au transformat două principate mici într-un stat european. Unirea Principatelor nu a fost un cadou, ci o cucerire diplomatică.
București – 24 Ianuarie nu este doar o dată în calendar, ci este „ora astrală” a diplomației românești. Într-o Europă dominată de interesele marilor imperii (Otoman, Țarist și Austriac), românii au reușit imposibilul: să creeze un stat național prin ceea ce istoria a numit „politica faptului împlinit”.
Contextul: O Europă în schimbare
Drumul spre Unire a început, în realitate, odată cu Revoluția de la 1848. Atunci, tinerii intelectuali (pașoptiștii) au cristalizat ideea că Moldova și Țara Românească nu pot supraviețui și nu se pot moderniza decât împreună.
Oportunitatea tactică a apărut după Războiul Crimeii (1853-1856). Rusia a fost înfrântă, iar Tratatul de Pace de la Paris (1856) a scos Țările Române de sub protectoratul exclusiv rusesc, punându-le sub garanția colectivă a celor șapte Mari Puteri europene.
Totuși, Marile Puteri erau divizate. Franța lui Napoleon al III-lea susținea unirea, dar Austria și Turcia se opuneau vehement, temându-se de crearea unui stat puternic la granițele lor. Compromisul internațional a fost unul hibrid: s-a acceptat o unire formală, dar cu doi domni, două guverne și două armate. Practic, o federație slabă.
Aici a intervenit inteligența politică a elitei românești. Textul Convenției de la Paris nu stipula nicăieri că domnitorii aleși în cele două principate trebuie să fie persoane diferite. Speculând această lacună legislativă, unioniștii au pregătit planul.
5 Ianuarie 1859, Iași: Adunarea Electivă a Moldovei îl alege în unanimitate ca domnitor pe Alexandru Ioan Cuza, comandantul armatei moldovene, un om integru, provenit din rândurile boierimii mici, cunoscut pentru ideile sale liberale.
24 Ianuarie 1859, București: Tensiunea atinge cote maxime. Conservatorii, care dominau Adunarea Electivă din Țara Românească, se opuneau unirii. Însă presiunea străzii a fost decisivă. Zeci de mii de oameni, mobilizați de unioniști, au înconjurat Dealul Mitropoliei. Într-o ședință secretă la Hotel Concordia, deputații munteni au decis să sacrifice orgoliile locale pentru interesul național.
Soluția a fost simplă și genială: l-au ales domn tot pe Alexandru Ioan Cuza.
Astfel, Europa s-a trezit pusă în fața faptului împlinit. Românii respectaseră litera legii internaționale, dar îi încălcaseră spiritul restrictiv, realizând Unirea prin persoana domnitorului.
De la alegere la Unirea deplină (1859-1862)
Entuziasmul de la 24 Ianuarie a fost doar începutul. A urmat o luptă diplomatică și administrativă de trei ani pentru recunoașterea internațională și unificarea reală a instituțiilor.
Cuza a trebuit să facă naveta între Iași și București, guvernând două țări cu legislații, monede și armate diferite. Abia pe 11 decembrie 1861, Marile Puteri, puse sub presiune diplomatică, au acceptat unificarea administrativă și legislativă.
La 24 ianuarie 1862, primul Parlament unic al României s-a deschis la București, orașul devenind capitala unică a statului. Din acel moment, Principatele Unite au devenit, oficial, România.
Cei șapte ani de domnie ai lui Alexandru Ioan Cuza au reprezentat o perioadă de reforme structurale fără precedent, care au transformat societatea feudală într-una modernă:
- Secularizarea averilor mănăstirești: O măsură economică curajoasă, prin care un sfert din teritoriul țării a revenit statului.
- Reforma agrară: Împroprietărirea țăranilor.
- Codul Civil: Inspirat de cel francez, a modernizat sistemul juridic.
- Învățământul: A introdus învățământul primar obligatoriu și gratuit și a fondat primele Universități (Iași și București).
Mihail Kogălniceanu, marele sfetnic al lui Cuza, spunea în ziua alegerii: „Alegându-te pe tine Domn în țara noastră, am vroit să arătăm lumii ceea ce toată țara dorește: la legi noi, om nou.”
Astăzi, la 167 de ani distanță, 24 Ianuarie rămâne dovada că, atunci când există solidaritate internă și inteligență politică, România își poate depăși condiția și poate schimba cursul istoriei.
La mulți ani, România!
